În dumbrava minunată, unde toamna-i fermecată

Dumbrăviţa de Codru, munţii Codru-Moma,
octombrie 2010

Amintindu-ne de o invitatie mai veche la o seara haiduceasca undeva in varf de deal, de la Dani, o acceptam repede si plecam spre Dumbravita de Codru, o mai veche destinatie inca neatinsa de noi. Plecam pe o ploaie mocaneasca de toamna, intram in defileul Crisului Negru cuprins intre localitatile Soimi si Borz, dupa care imediat parasim drumul asfaltat si ne angajam in urcarea spre Dumbravita de Codru.

Culorile toamnei ne sar in ochi, insa datorita vremii nefavorabile, nu facem oprire si plecam direct spre casuta. Cand ajungem la ea, ramanem uimiti ca tot ce ni s-a spus s-a adeverit.

O casa traditionala mica, avand haine vechi, un tulnic si diferite ornamente care atarnau pe perete, o soba de teracota cu plita, lazi de zestre, paturi cu paie si, nu in ultimul rand, iluminatul incaperii cu ajutorul unei lampi. Niciodata n-am trait un sentiment mai rustic decat acesta !

Dat fiind faptul ca ploua in continuu, fara a ne da niciun ragaz de a iesi la o mica plimbare, ne multumim a ne odihni in casa sau pe prispa ei, incercand sa imortalizam cat mai bine efectul rustic al acesteia.




Iar cand a venit seara si lampa si-a intrat in mana, am decis ca e timpul sa chemam menestrelii pentru a insufleti atmosfera din casa. Si ce-au mai insufletit-o... :)


Pe langa tara domnita cu chitara-n brate, a mai fost si un tanar domn cu un fluier si o tobita. Ce amintiri, ce melodii, ce atmosfera !

Sub efectul licorilor bahice, instrumentele s-au inmuiat si au incetat a mai canta cum trebuie :)) asa ca ne-a furat somnul in patul cu saltea de paie... Pana in toiul noptii cand, sub grasul de Cristi, s-a desprins o scandura si l-am gasit picat printre scanduri. Motiv de a rade a doua zi, insa atunci, pe moment, toti am fost in picioare in nici o secunda, speriati de trosnitura si gandindu-ne sa nu fi picat acoperisul pe noi.

Cu emotii din cauza prognozei favorabile pentru a doua zi, ne trezim entuziasmati la ora rasaritului. Cand scoatem capul pe geam si vedem o ceata groasa de-o taiai cu cutitu in felii, am ramas dezamagiti. Am facut o cafeluta, am facut curat si am plecat la o plimbare.

Am facut un circuit care inconjoara, pe margini, platoul carstic Dumbravita de Codru, cu plecare spre vf. Zbarcioaia si retur spre biserica din centru, iar mai apoi, tiptil si incetisor, spre casa.

Toamna isi arata culorile cum nu se putea mai bine. Zeci de nuante, care mai de care viu colorate, reliefandu-se prin ceata diminetii de toamna.


Un cuptor de paine, uitat de lume...






Rosu-aprins de Dumbravita


Din apropiere de vf. Zbarcioaia, spre capatul opus, unde se afla biserica


Pe masura ce se apropia ora pranzului, razele de soare strapungeau tot mai des stratul gros de nori, ca mai apoi, spre dupamasa, sa fie chiar bine, caldut, cu un cer mai mult senin decat noros.


Probabil una dintre singurele ţărăncuţe pe care le mai puteti gasi p-aci :)


Cine a spus ca doar vedetele au covor rosu ?












"Indiferenţă"

... din pacate, tot mai des intalnim acest peisaj prin satele de sus, unde tinerii si batranii au plecat, fiecare pe cai diferite. De ce toata lumea e atrasa de "mirajul traiului la oras" ?!

El si nimeni altul




Moni si-un ol :)




Dupa ce toata ziua am umblat pe coclauri, bucurandu-ne de lumina si culorile tomnatice pe acest platou carstic, la plecare, facem o pauza la falnicul turn de la Soimi.




O parte din muntii Codru-Moma, cu defileul Crisului Negru in prim-plan




A fost o plimbare tomnatica scurta, dar frumoasa, pe un platou micut ca si dimensiune, dar plin de culori tomnatice vii, ba cu ploaie mocaneasca, ba cu soare caldut si, desi stiu ca ma repet, am sa reamintesc acea casuta rustica, traditionala, acel sentiment unic trait pe aceste meleaguri.


Dumbravita de Codru, acea mica oaza de liniste din muntii Codru-Moma.

Pe dealuri, unde tradiţia supravieţuieşte

Cu toate ca nu e situat departe de civilizatia din Oradea si din satele de la campie, am rămas uimiţi când, într-un sat ca acesta (Fâşca, com. Vârciorog), am întâlnit căruţe de lemn încă funcţionale (osie şi roţi de lemn), bivoliţe cam supărate pentru ca sunt folosite pe post de vaci sau boi si niste sateni tare simpatici, mereu fericiti sa poarte o vorba cu un strain.

Si minunat, dar si la doi pasi de oras !

Căutând dimineţi perfecte pe tărâmuri moţeşti

Gârda-Costeşti,
octombrie 2010

Nu iesisem de ceva vreme la munte, iar weekendul ce venea se anunta atat liber, cat si cu o prognoza meteo favorabila. Vorbim cu Lia si Leo si ne hotaram sa ne vedem, parcurgand un traseu in Tara Motilor, acolo unde e munte cat vezi cu ochii.

Asa am decis sa plecam din Garda spre Albac, in doua zile: in prima zi am facut traseul ce urmeaza versantii stangi ai vaii Ariesului, in felul urmator Garda - D. Runcului - Costesti - Faţa Albacului, iar in a doua zi am urmat versantii drepti ai vaii, si-anume traseul Albac - Plesesti - Piatra Hogii - D. Pietricii - Garda.

Inca inainte de a pleca de acasa, Lia a pus Conditia sa dormim sus, deoarece ii era dor de un rasarit la cort, de zile mari. Asa sa fie, ca doar nici noi n-am dormit de multa vreme "pe sus".

Pe sambata prognoza ne-a pregatit un cer noros, cu sanse de ploaie, iar la fata locului a fost aproape precum a fost prefazut, insa nu a plouat ci a cazut multa burnita, mai toata ziua. Nimic rau pana acum; atata timp cat nu ploua, noi ne facem traseul.

Plecam din Garda la GPS (prima data cu el, asa ca am fost mai stangaci si mai aveam putin si imi sareau toti in cap de ce intrarea in traseu am facut-o pe unde nu ne prea venea a cede ca reusim - printr-o padure deasa, cu panta mare). Urcam pe o mica poteca noroioasa bine si ajungem pe traseul cel bun. Degeaba, iar il pierdem, iar il regasim, ba paralel cu el, ba perpendicular...

Dar in cele din urma ajungem la drumul cel bun, drum ce serpuieste printre casele din Scarisoara, ca mai apoi sa ajunga la culmea dealului Runcului.

Ne bucuram de un inceput de toamna gingas, cu o padure usor pictata in diferite nuante. Numai bine pentru a ne "clati" ochisorii.




Arhitectura locala...


... a caselor traditionale


Probabil cel mai mare farmec la zonei il reprezinta gardurile de lemn, aproape perfecte unele dintre ele, care incadreaza drumurile si nu numai. Minunatul miraj al muntilor Apuseni.




Un blondut cu freza şic




Suntem deasupra Cheilor Ordancusii, urmand versantul lor stang si avand prilejul de a vedea cativa pereti gri cum ies din padurea de conifere si foioase colorata frumos.


Taramul de basm de dincolo de gard


"Uiti pă pruncii iştia, îs din Oradea şi or vinit să se plimbe p-aci pe la noi."

... probabil se mai gandeau si la ceva de genul "ăştia chiar n-au ce face acasă" :)





Ajunsi in culmea dealului Runcului, o cotim spre est si plecam spre catunul Costesti, pe un drum de carute cu largi privelisti. Traversam o padure umeda, dupa care iesim la biserica din Costesti, inaintand cu fruntile-n burnita. Nu deranjanta burnita, dar totusi destul de rece, sub efectul vantului care batea in culme.










Intalnim o casuta incredibil de mica. Chiar replica uneia mai mari, in miniatura. Moni ne transmite ca inauntru e fan proaspat si loc de o persoana, asa ca, din punctul ei de vedere, putem pleca mai departe doar 3 persoane. Sincer... si eu as ramane acolo, cu asa o priveliste ! (poate nu de tot, dar macar cateva zile bune sa nu vad civilizatia...)


Expozitie de culori tomnatice :)


Una din multele suri acoperite cu paie care ne-au iesit in cale


Ajunsi printre casele catunului Sohodol, inainte de Fata Albacului, chiar aproape de coborarea in Albac, primim niste informatii de la sateni despre un "izvor cu apa fina" (asa a spus mosul ca e, asa a si fost... de-a dreptul fina) si cautam un loc de campare :)

Campam chiar in curtea unei case, pe un mic promontoriu. Profitam de vremea buna (adica de faptul ca nu ploua iar burnita s-a oprit) si facem un foc sa ne incalzim, atat noi cat si ce aveam de-ale gurii. Ziua s-a scurtat, asa ca suntem in sacul de dormit devreme, pe la ora 21, ascultand cum sforaie ursuletul din cortul vecin :)

Pe la ora 12 noaptea Moni iese afara sa "dea un telefon", actiune urmata de un mare "uau". Vecinii de cort dormeau dusi. Dupa ce-mi spune ca o dara mare si alba brazdeaza cerul plin ochi cu stele, renunt imediat la caldura sacului de dormit si ies afara in cele 1-2 grade cate erau atunci, ca sa vad si eu spectacolul.

Un cer curat, cu mii de stele si o Cale Lactee cum n-am mai vazut de multi ani. Acest spectacol ne tine afara pana cand clantanitul dintilor aproape ca ii trezea pe vecini, asa ca ne-am refugiat inapoi in caldura sacului de dormit.

Dimineata ne trezim repede, pe la 7 si ceva. Oricum, dupa vreo 11 ore de somn, mai mult decat in oricare alta zi acasa :)

Ies afara imediat dupa Leo, dandu-mi seama ca peisajul nu lasa de dorit, din cauza ca nu prea vorbea Leo mai nimic, semn ca a trecut la actiune. Zbor afara din cort si raman gura-casca. O bruma groasa de-un deget acopera iarba, iar corturile aratau ca niste igluri, dar cu putina culoare pe ele. In fundal, niste insulite ieseau din marea de nori care a invadat valea Ariesului.


Catunele inconjuratoare inspirau o liniste deplina; fumul nu iese din hornul caselor, bruma acopera totul. Nimic nu misca pana nu iese soarele, asa ca il asteptam si noi. Incercam, totusi, sa surprindem cateva ipostaze cu natura adormita si inghetata.




Pana iese soarele si pana fotografii mai incearca una-alta, inghetandu-le degetele pe aparat, fetele pregatesc o cafeluta calda (si, totodata, isi incalzesc mainile la flacara primusului care abia arde).

Dupa ce a iesit soarele, incepe spectacolul. Un spectacol care greu poate fi explicat in cuvinte...

"Nu vin acolo ca aici e bine cald." :)










Unii se incalzesc, altii lucreaza cu spor :)




Pe masura ce soarele se ridica pe cer, bruma se topea iar culorile se schimbau cat ai zice "peste", asa ca profitam cat putem de acest spectacol. Oricat de fig era afara inainte sa iasa soarele (cu siguranta nu peste 0 grade), datorita spectacolului oferit de natura parca nu aveam timp sa ne gandim la frig... sau poate chiar nu ne era. Cine mai stie... am fost prea vrajiti de privelisti.


Dimineata la taclale


... si marea alpina, care a facut tot farmecul, serpuind printre versanti, spre Vartop.


Dupa ce bruma s-a topit iar soarele era destul de sus, ne strangem corturile si plecam mai departe, in coborare pe Faţa Albacului. Cum era de asteptat, intram in nori, iar ceata strapunsa de cateva raze de soare ofera iar prilejul de a imortaliza momentele. Ba cate o capita iesita din ceata, ba o casa, ba un caine care latra... :)




Coboram in Albac, iar de acolo urcam spre catunul Plesesti. Pe cand iesim in culmea dealului, facem prima pauza de odihna si admirat Tara Motilor. Vremea se prezinta frumoasa pentru moment, insa ea s-a schimbat repede, cerul acoperindu-se complet.




"Pffff, nu mai vorbesc cu tine..."


Urcam spre culmea care ne duce spre Garda, avand in spate stancile versantilor din cheile Mandrutului, iar in departare, in planul secund, culmea pe care am strabatut-o inainte cu o zi, unde se rasfira casele catunului Costesti.




Urmam un drum de culme pitoresc, cu largi privelisti, insa cam modeste datorita vremii inchise de care avem parte. Vf. Bihor (Cucurbata) nici ieri, dar nici azi, nu s-a lepadat de caciulita de nori. Daca ieri am inaintat spre est, azi inaintam spre vest in traseul nostru de intoarcere la masina.

Ne plimbam agale, facand ici-colo pauze de mancat afine (ce-au mai ramas de ele) si merisoare, multe si delicioase merisoare :)








La vechea moara de pe vale


Datorita celor doi oameni minunati care ne-au carat cu ei in Tara Motilor am facut, din nou, o iesire la munte mai mult decat memorabila, o bestiala ( :D ) iesire care nu va fi uitata prea curand. Cel putin noi astia, care nu ne multumim cu lenevitul in weekend in pat, cu siguranta n-o vom uita prea curand.


... oricum, cam greu poti uita asa o priveliste matinala !